Arta nu durează mai mult decât suportul căruia i se ataşează şi decât materialele de care depinde :piatra, pânza, culoare chimică, etc.
De aici încep probele la care este supus artistul.
Atletismul este din câte se pare proba impusă, obligatorie. Debutanţii artişti au cel mai mare succes. Şi asta, deoarece unii nu rezistă prea mult si ramân la nivelul unor puncte, unor linii drepte, unor schiţe cu alte cuvinte. Cei care au experienţa câtorva mii de puncte deja sunt fugăriţi de imagini in toată regula, imagini care în proba de maraton se transformă aproape sigur în adevarate viziuni.
Totuşi, se pare că adevărata conştiinţă de sine a artistului, a unicităţii sale, îşi găsesc expresia cea mai explicită în probele individuale, şi anume autoportretele. Artistul trebuie sa-şi păstreze credinţa în sine, în timp ce lumea, asemeni spectatorilor de pe stadion, îl intâmpină cu o totală lipsă de încredere.
Interesante sunt probele de echitaţie în care opera de arta se desăvârşeşte doar dacă păstrează suficient de mult loc cât să poată tropăi caii (fie şi numai prin varietatea planurilor), aşa cum aflăm de la un oficial al jocurilor, un membru al juriului Gilles Deleuze.
Urmează proba de tir, în care fiecare săgeată trimisă corect va elibera viaţa artistului acolo unde ea este prizonieră.
Acelaşi membru al juriului ne spune că: tânărul va surâde din interiorul pânzei atâta vreme cât aceasta va dura. Dar, cât va dura ?
Ştim foarte bine că toată lumea la olimpiadă aşteaptă cu nerăbdare doborârea unui record . Iar când se ratează acest obiectiv (recordul olimpic) ştim cu toţii că a fost o ediţie slabă, şi ne vom consola pâna la urmatoarea ediţie. Nu ne va mira ca cineva în faţa unei schiţe a unui măgar bătrân să exclame : ”Ce minune”.
Sunt însă concurenţi care îşi doresc să câştige mai multe probe la rând, pentru ca ”jackpot”-ul să intre în posesia lor, acesta fiind de fapt recunoaşterea universalităţii operei de artă.
alexciotir.wordpress.com 