Paradoxul feţei, Emmanuel Levinas

În Totalitate şi Infinit, Emmanuel Levinas prezintă undeva pe la pagina 182 imperativul feţei sau altfel spus momentul fenomenalitatii feţei.

Mă priveşte :

“Expresia feţei exprimă o infinitate de semnificaţii”. Cât de ignorantă este faţa în aproximările sale, de nici nu ştie ce spune. Atunci,de parcă am gasi soluţia, ne îndreptăm către celălalt. Surpriză! Faţa lui ne oferă ceva în plus, dar privită în oglindă e o imagine răsturnată.

Levinas ne avertizează însă că : “o faţă nu spune adevărul despre ceea ce exprimă”.

Chiar ne gândeam că aduce ceva lamuritor, dar se pare că nu.

Şi e şi normal să nu găsim un punct de sprijin, atâta timp cât căutăm cheia chiar în semnificaţia feţei. Celălalt are cheia; iar Levinas ne şi oferă soluţia.Încrederea e principiul de bază. Ea “oferă singurul acces în mod fenomenologic corect la faţa celuilalt”.

Simplu! Mă expun, las din condiţii, nu cer semnificaţii şi aştept. Rezultatul vine imediat. Celălalt se prezintă privirii tale ca şi “faţă către faţă”.

Şi acum? Ce facem? Nimic! Cum aşa? Simplu. Asteptăm ca faţa să pretinda nemurirea . Teoretic are drumul liber. Nu mai exista nici un obstacol din partea noastră.

Insă într-un moment observăm ca faţa joacă acelaşi rol ca şi la început, adică încă se scaldă în aproximările sale. Păi cum aşa? Uite aşa!!!!! Faţa vrea o garanţie, adică ea pretinde în continuare nemurirea, dar dacă nu va reuşi măcar să obţină nemurirea celui care o priveşte.

În final, ” faţa celuilalt îmi impune să cred în propria mea eternitate, ca o nevoie a raţiunii sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, ca o condiţie a hermeneuticii sale infinite”.

Paradoxul unde e???????? Simplu ! Din obişnuiţă credeam că dacă urmăm paşii unei metode şi suntem asemeni unor “debutanţi în filosofie” (Husserl) vom capăta imediat sensuri. Aceasta aduce cele mai multe satisfacţii. Ştiuuu!!!!!!!!!!!

Din nou surpriză !!! Vedem că muncim ca şi nişte sclavi nietzscheeni şi nu avem şi noi nişte sensuri acolo de arătat la “alţii”.

Asta e noutatea cu care vine Levinas. Nunta filosofica fără zestre şi fără cadouri. În lupta cu celălalt eşti plătit la normă. Rezultatul este unul uriaş. Dar de neînteles, pentru că observăm că în jurul nostru  “servieta cu limbajul filosofic” e la braţul tuturora.

Idolul, Jean-Luc Marion

Ceea ce ne asediază automat ne şi obsedează. Aşa se întâmplă şi cu vizibilul, adică cu ceea ce are un orizont. Orbul acceptă să i se-ntâmple orice doar să poată vedea. Aici nu e vorba de alegere, decizie, sau alte opţiuni, ci doar de o rostogolire fără încetare a vizibilului. Ideea e, ca aceasta rostogolire să fie una vizibilă.

Un orb când se face bine poate vedea, dar nu poate privi. De ce? Pentru că el trebuie să discearnă vizibilul de el însuşi, adică să poată distinge în planurile sale profunzimea, lărgimea, delimitarea formelor, focalizarea schimbărilor.

“A privi înseamnă a ne sustrage curgerii nestăvilite a nevăzutului care pretinde să se facă vizibil”.

Aplicarea “Tractatus”-ului

Ludwig Wittgenstein în lucrarea “Tractatus logico-philosophicus” demonstrează că:  sunt lucruri care nu se pot spune ci doar se arată. Cam aceasta ar fi ideea Tractatus-ului. Corect! Aşa e.

Cam aceasta ar fi ideea a ceea ce întâlnim pe youtube, cam aceasta ar fi ideea unor emisiuni de televiziune, cam aceasta ar fi ideea care stă la baza  generaţiei tinere. Şi Wittgenstein este de acord: “4.002 – Limbajul uzual este o parte a organismului uman şi nu este mai puţin complicat decât acesta…….Limbajul deghizează gândirea……Convenţiile tacite pentru înteţegerea limbajului uzual sunt enorm de complicate”.

Inţelegeţi? E simplu. Actul interpretativ îl avem în noi încă de la naştere.

Să presupunem că surprind un tânăr de 16 ani încercând să-şi exprime iubirea faţă de prietena sa în toaleta liceului. Ştiţi ce mi-ar răspunde? cam aşa ceva : “2.0123: Dacă cunosc obiectul, atunci cunosc de asemenea toate posibilităţile apariţiei sale în stări de lucruri……..3.02: Ceea ce poate fi gandit, este şi posibil”.

În cazul în care mă rătăcesc pe şoseaua de centură sunt aproape sigur că una din domnişoarele acelea sfioase mi-ar răspunde cam aşa (la orice aş întreba): “1.21: Ceva poate să se petreacă sau să nu se petreacă şi tot restul să rămână acelaşi….2: Ceea ce se petrece, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri”.

Un mare fan al formatiei Parazitii mi-ar spune că doar în acele versuri “4.022: Propoziţia îşi arată sensul”. Dacă este adevărată, propoziţia arată cum stau lucrurile.

Mă opresc, că deja e prea penibil. Dar trebuie să recunoaştem că ăsta e un adevăr care există, şi anume că tot românul îşi dă cu părerea şi găseşte nişte analogii în lucruri care îi sunt superioare. Ridiculizăm aproape tot ceea ce poate fi profund. Mi l-am luat pe Wittgenstein ca şi model de aplicare, dar se poate aplica aproape orice gânditor.

Cam pe modelul acesta apar doctori în filosofie la universităţi apărute peste noapte. Memorezi câteva fraze pe care le aplici cum te taie capul. Si in final : Ne înclinăm în faţa individului, care din câteva grame de praf magic devine intelectualul de azi şi de mâine.

Urâtul la Kant

Urât din partea lui Kant să ne explice atât de bine conceptul de ”reine vernunft”.

Urât din partea lui Kant să instituie un tribunal care s-o garanteze (conştiinţa de sine) în pretenţiile ei legitime; iar acest tribunal,care se numeşte Critica Raţiunii Pure,prin cunoaşterea de sine impune cea mai grea sarcină, ratiunii.

Urât de mulţi gânditori tocmai pentru că a înţeles atât de bine Logica lui Aristotel.

Unii cred că a scris o carte atât de ”complexă”  tocmai pentru că Urâtul Kant ar fi avut câteva probleme legate de sexualitatea sa. (unii au facut o glumă, iar alţii au luat- 0 de bună).

Urât mi-e să văd că unii cumpără “Critica raţiunii pure” doar pentru că dă bine în bibliotecă sau că e un criteriu în construcţia imaginii lor de intelectuali.

Kant şi-ar fi dorit să-l citeşti într-o cameră urâtă, într-o zi urâtă, la o masă urâtă, de pe o ediţie urâtă. Sa nu crezi ca aşa l-ai fi inteles mai bine, ci doar îţi dădea impresia.

Artistul si Jocurile Olimpice

Arta nu durează mai mult decât suportul căruia i se ataşează şi decât materialele de care depinde :piatra, pânza, culoare chimică, etc. 

De aici încep probele la care este supus artistul.

Atletismul este din câte se pare proba impusă, obligatorie.  Debutanţii artişti au cel mai mare succes. Şi asta, deoarece unii nu rezistă prea mult si ramân la nivelul unor puncte, unor linii drepte, unor schiţe cu alte cuvinte. Cei care au experienţa câtorva mii de puncte deja sunt fugăriţi de imagini in toată regula, imagini care în proba de maraton se transformă aproape sigur în adevarate viziuni.

Totuşi, se pare că adevărata conştiinţă de sine a artistului, a unicităţii sale, îşi găsesc expresia cea mai explicită în probele individuale, şi anume autoportretele. Artistul trebuie sa-şi păstreze credinţa în sine, în timp ce lumea, asemeni spectatorilor de pe stadion, îl intâmpină cu o totală lipsă de încredere.

Interesante sunt probele de echitaţie în care opera de arta se desăvârşeşte doar dacă păstrează suficient de mult loc cât să poată tropăi caii (fie şi numai prin varietatea planurilor), aşa cum aflăm de la un oficial al jocurilor, un membru al juriului Gilles Deleuze.

Urmează proba de tir, în care fiecare săgeată trimisă corect va elibera viaţa artistului acolo unde ea este prizonieră.

Acelaşi membru al juriului ne spune că:  tânărul va surâde din interiorul pânzei atâta vreme cât aceasta va dura. Dar, cât va dura ?

Ştim foarte bine că toată lumea la olimpiadă aşteaptă cu nerăbdare doborârea unui record . Iar când se ratează acest obiectiv (recordul olimpic) ştim cu toţii că a fost o ediţie slabă, şi ne vom consola pâna la urmatoarea ediţie. Nu ne va mira ca cineva în faţa unei schiţe a unui măgar bătrân să exclame : ”Ce minune”. 

Sunt însă concurenţi care îşi doresc să câştige mai multe probe la rând, pentru ca ”jackpot”-ul să intre în posesia lor, acesta fiind de fapt recunoaşterea universalităţii operei de artă.

Good morning! America

Tot mai mulţi intelectuali americani ajung la cocluzia că: analizăm din ce în ce mai mult prostia ignorând astfel beneficiile inteligenţei. Eu unul îi înţeleg.

Deşi face parte din fiecare dintre noi, prostia deranjează. Ea asigură un confort pe care noi singuri nu ni-l putem permite. Probabil de asta şi deranjează : prostia nu ne implică atât cât am vrea noi.

Ea ne spune că suntem niste personaje secundare, dar care îşi joacă rolul foarte bine. Orgolioşi fiind noi refuzăm acest fapt. Vrem să fim personajele PRINCIPALE.

Şi astfel specialiştii americani (după o infinitate de experimente în laboratoare) mai scot vreo două maimuţe în nişte emisiuni cu rating, care ne demonstrează că avem toate motivele să fim personaje principale. Mi se pare rezonabil.

Apar apoi vreo doi scriitori talentaţi care ne întreabă ironic: şi oare câte genii s-ar fi născut în acest Univers dacă n-am fi avut un sprijin major din partea prostiei. Corect ! nimic de reproşat.

Şi chiar se merge pe o analiză la nivel economic : şi oare câţi miliardari ar fi existat fără ajutorul premeditat al prostiei.

Aş mai da câteva exemple, dar mi-e frică să nu mă implic prea tare, atât de tare încât să nu mă dau şi pe mine ca exemplu.

Prostia manipulează spiritul, distorsioneaza realitatea spun aceeaşi americani. Si pe noi ne enervează la culme această situaţie. Iar când suntem în pragul nebuniei, prostia ne întreabă ironic : “Vrei sa joci tu rolul manipulatorului?” Şi atunci, de parcă am simţi capcana care ni se întinde vrem un răgaz ca să fim siguri că luăm decizia buna. 

Deşi ne-a executat şi de această dată, prostia vine şi ne dă şi morala, şoptind  la urechea omului : “Time is money, MAN !!!”

Puissance

Putere! Putere! Putere! la auzul acestui cuvânt nu te poţi gândi doar la un singur lucru. Deşi nu este un concept corelativ, implică aproape tot ceea ce are tendinţa de a se conceptualiza.

Unii îşi pronuntă acest cuvânt fără să şi gândească. Dar, dacă ai şi gândit rostirea acestui cuvânt, atunci te poţi considera un om normal care, vrând nevrând vede la orizont un fragment de realitate uitat probabil de cineva care, cândva “se credea” la fel de important ca şi tine. De ce spun “se credea” : pentru că acel subiect între timp şi-a descoperit alte atribute, chiar mai importante. Şi astfel se face transferul.