My friend, Nietzsche

La Nietzsche totul pare surprinzător: poate a fost prea sincer, poate a fost prea ironic, poate a fost prea ”jucăuş”, poate a fost prea curios.

Criticul neavizat e şi normal să rămână dezamăgit în faţa textului nietzscheean pentru că însuşi Nietzsche nu şi-a citit pagina până când nu a considerat că e destul de ”sănătos”.

Nietzsche devine ”bolnav” de câte ori se micşorează acea diferenţă a sa prin care a desluşit atâtea diferenţe de diferenţe. Teoria sa nu este un paralogism în care ficţiunea dublează, ci dedublează.  Forţa fiind falsificată se reântoarce contra sa.

Dar totul se rezumă la cât mai puţine fapte şi cât mai multe interpretări.

Se termină filosofia odată cu Hegel, Marx, Nietzsche, Heidegger şi-şi caută rătăcită, sensul propriei morţi ?

Întotdeauna am crezut, că filosoful moare atunci când în el se naşte un sentiment de incapacitate creatoare în faţa unui alt sentiment despre care tu nu ştii decât că e definit printr-o circularitate continuă.

Da ! răspunsul e afirmativ. De ce? Pentru că toţi anunţă faptul că astfel filosoful se naşte pentru a doua oară. Un sentiment foarte ciudat te cuprinde, deoarece se presupune că urmează a se transforma ”oarecum” într-un sentiment de frică ( doar dacă devii un sclav al limbajului).

De ce ? Pentru că la un moment dat ” aproape” vei fi convins că el se va naşte aşa la infinit (important e să înţelegi sentimentul ”re-învierii”). Greu de crezut, dar vei intra fără să-ţi dai seama într-o definire a circularităţii unei ”deveniri” de fapt. Iar, când deja va fi prea tarziu, tu o să-ţi dai seama că acel sentiment a murit demult.

Acum însă începe ceea ce e cel mai interesant, şi anume că ”devenirea” se va defini mult mai clar şi datorită faptului că nu mai reuşim să percepem acea circularitate a ei (comprehensiunea sentimentului ”re-învierii”).

Parole Decisive

Este ”cuvântul” anadiploza existenţei noastre ?

Poate existenţa să-şi găsească ”Aufhebung-ul” în cuvânt ?

Cuvântul în cadrul ”Cuvântului” are şi el un cuvânt de spus faţă de ”cuvântul” fiinţei noastre. Cred sincer, că litera ”cuvântului” ne face să ne silabisim fiinţa.

Ne vom da seama că avem acelaşi sentiment ca atunci când se întoarce clepsidra în momentul în care suntem puşi în faţa cuvântului.

Ne scurgem atat de repede, încât el se opreşte în eternitatea sa şi ne observă anorexia. Întotdeauna creează impresia că este abscons, dar de fapt el este deictic existenţei noastre.

—— ?

Dincolo de ……..

Omul e limitat de însăşi existenţa sa. [Moartea ne oferă răspunsurile întrebărilor noastre]. Nu e chiar aşa, dar problema e oricum o ”l-imitare” a neajunsurilor noastre. [Moartea ne oferă libertatea exprimării].

Ceea ce e dincolo de …. de multe ori e ceea ce noi numim sentimentul fiinţei, iar intensitatea vieţii de multe ori are aceeaşi elasticitate ca şi sentimentul imprimat de imaginea unei naturi moarte.

Am întâlnit de multe ori afirmaţia: “Nu-mi este frică de moarte ! ”

Majoritatea au interpretat această afirmaţie ca fiind un joc de cuvinte. Cei care însă au fost mai implicaţi în acest domeniu şi-au dat seama însă că într-adevăr cuvintele sunt în joc, fără însă a fi vorba de vreun joc de cuvinte. Vă imaginaţi cât tupeu din partea unui muritor să afirme aşa ceva în condiţiile în care la el totul se rezumă la un joc de cuvinte. [Moartea ne va ”re-cunoaşte” întotdeauna].

Ne ascundem în spatele cuvintelor, iar unii se mai întreabă dacă într-adevăr suntem atât de orbi. Da !!!!!!!! răspunsul e afirmativ. Oare ”a orbi” înseamnă a-ţi pierde vederea sau ”a vedea” înseamnă a-ţi căpăta orbirea ??????

Sunt nemuritor. De aceea nu pot vorbi, ci doar înţelege.