Ne-liniştea Metafizică

 Orice individ apelează atunci când are nevoie la spiritul său critic. Acesta trebuie şlefuit şi ascuţit în permanenţă, altfel va trebui să împrumuţi din spiritul altor semeni, sau mai grav să plagiezi din fiecare.

Unii însă, dorind să aibă rezultate dintre cele mai bune într-un timp cât mai scurt, îşi oferă aproape tot timpul lor şlefuirii propriului spirit critic. Şi şlefuiesc ei aşa la cald până când observă că zilnicul, cotidianul, socialul îşi pun amprenta prea puternic pe acel spirit, care subţire fiind riscă să devină ridicol. Unii chiar ajung să nu mai poată fi înţeleşi. E şi normal când şlefuieşti atât de mult, pe principii greşite, până dai de lucrurile comune.  

În momentul în care spiritul este şlefuit doar pe baza actului creativ, atunci e şi normal ca lucrurile să se complice. Şi asta pentru că în registrul metafizic al omului apare culpa. După cum ne spune Karl Jaspers apare culpa metafizică – faţă de ce? – faţă de condiţia omului, – în calitate de ce? – în calitate de persoană, – care este instanţa care te judecă? – instanţa este în tine (conştiinţa alterităţii), – care este consecinţa? – chiar edificarea omului.

Cu cât ne întrebăm mai mult cu atât culpa va fi mai puternic   re-simţită în noi. “Mă întreb uneori…….” e deja un clişeu. Ar trebui să ne mai dăm şi răspunsuri. Atunci când adresezi o întrebare aştepţi doar un răspuns din cele câte sunt posibile, dar un răspuns ascunde o infinitate de întrebări. Iar acele întrebări vor face ca sentimentul de culpă să şlefuiască acel spirit critic.

Gloomy Sunday

 gloomy sunday
Sinuciderea artistului care nu urmează o tipologie a geniului, tocmai pentru că a trăit un sentiment prea puternic. Compromisul făcut în numele acelui sentiment, în numele trăirii sale, în numele clipei, îl determină să reacţioneze. O reacţie însă care se va diminua în faţa contrafăcutului, în faţa unui public fals.Şi astfel fărâma de demnitate rămasă nu-ţi oferă garanţia unei împliniri.  Cei care au fost “autentici” au conştientizat efectul acelei trăiri şi nu au făcut altceva decât să urmeze calea împlinirii sensului sentimentului pur. Iar când sensul unitar al celor “autentici” a obligat artistul să ofere şi ultima picătură a resortului său, atunci am fost siguri de acea împlinire a actului. Artistul a înţeles care este mesajul acelui act de trăire şi astfel i-a urmat pe cei “autentici” către ceea ce noi numim “un suflet mereu tânăr”.

Sentimentul Iubirii întotdeauna va avea cel mai frumos rol. Însă raportând acest film la cartea lui Paul Tillich “Iubire,putere şi dreptate”, atunci va trebui să analizez problema mai profund şi să rectific: “dacă privim iubirea ca sentiment atunci nu o pot pune pe aceasta în relaţie cu puterea sau o posibilă dreptate. Trebuie să privim iubirea ca mod de a fi”.

                                             Gloomy Sunday song

Maladia Limbajului la Nietzsche

Întotdeauna ne-am întrebat care sunt avantajele şi dejavantajele pe care le aduce limbajul.Deşi le-am pus în balanţă să vedem cât e de superficial limbajul, concluzia a fost totuşi una formulată într-un sens unitar, de parcă “pierderile” ar fi foarte mici.

Să fie oare istoria limbajului cea a unei boli ?

Limbajul este făcut din ficţiuni moarte, devenite independente de autorul lor. Limbajul este vehiculul maladiei universale: nihilismul, ca triumf al forţelor reactive.

Gilles Deleuze afirma că atâta timp cât noi negăm, viaţa aceasta prinde o valoare de neant, iar deprecierea presupune întotdeauna o ficţiune.Elementul constitutiv al ficţiunii este ideea valorilor superioare la viaţă.

Starea de devalorizare în care se găseşte limbajul stimulează la căutarea de noi resurse.

“Noul limbaj” al lui Nietzsche are rolul de a reînsufleţi “limbajul mort”:

– parodia alături de aforism = are rolul de a lua în râs şi de a distruge vechile bariere conceptuale;

 Idealul “marii sănătăţi” comportă “o parodie” cât se poate de concretă şi involuntară a marilor cuvinte şi atitudini aşa-zise serioase.

Parodia nu este decât una dintre numeroasele viclenii stilistice şi sintactice destinate a produce rezerve faţă de cod şi a contracara tendinţa limbajului de a reduce întotdeauna cazul singular la cazul identic.

Ironistul este pentru Rorty omul care apreciază împlinirea fiinţei sale prin forţe proprii, adică autocreaţia drept valoarea supremă a vieţii. Tradiţia metafizică şi-a propus cunoaşterea universului şi, în acest fel o iluzorie depăşire a contingenţei.

Astfel, maladia nativă a limbajului poate fi definită urmând axa : aforism – metaforă – concept.

1% Critic

Tot mai mulţi români au ca ocupaţie critica neamului românesc. Pe tot mai mulţi îi auzim rostind cu glas tare că de-a lungul istoriei am fost nişte curve. Ăsta e rezultatul manualelor alternative.

Ne plângeam că nu avem posibilitatea să vedem tot ce e frumos în lumea asta, că nu ne permitem ca alţii. Uite că am ajuns să mai ieşim şi pe afară. Tot mai mulţi au plecat în Spania, Italia, Grecia, Franţa, etc. Nu am vazut pe nimeni să vină în ţară şi să facă analiză pe vreun tablou, sau pe vreo operă de artă văzută în afară. Dimpotrivă au venit să ne spună cât de proşti suntem.

Intelectualii noştri au început să apară pe la televizor şi să critice “mentalitatea românului”. Au criticat atât de bine încât îmi venea să vomit instantaneu la auzul acestui termen de “mentalitate”.

Nu l-am auzit pe Liiceanu dând un sfat, sau o soluţie(de bun simţ) la ce se întâmplă. El apare, face întâi o critică şi dă şi o soluţie, dar una aproape imposibilă, specificâd că suntem prea slabi pentru a face aia, sau aia. Patapievici vine şi ne spune cât de demodat a început să fie Eminescu.

Eliade o fi fost bătut în cap când avertiza că şi dacă dispărem ca naţiune, măcar o carte de Eminescu să lăsăm, căci acea carte va fi întotdeauna paşaportul nostru, acea carte ne va legitima în faţa civilizaţiei. Noica era un bou când vorbea de sentimentul românesc al fiinţei. Ţutea a scris si el nişte aforisme pe care le auzim acum prin metrou.

 Bine că se dă la bac acum Legea lui Tismăneanu.

Dimitrie Cantemir s-a ocupat atât de mult de această limbă frumoasă a noastră tocmai pentru a face loc maneliştilor, care trebuie să recunoaştem că au ridicat pe culmi înalte limba română.

Artiştii noştri nu s-au bucurat de faimă tocmai pentru că nu au avut posibilitatea să-i ducă I.C.R.-ul la New York.

Trebuie să recunoaştem că există astăzi la noi sindromul Patapievici, sindromul Liiceanu, tocmai pentru că aşa au vrut ei, pentru că şi aceştia la rândul lor au avut cum zicea Dan Puric “sindromul premiantului”.

Eu unul nu am nimic cu aceşti intelectuali ai noştri, să nu se înţegeagă greşit, dar ăsta e adevărul.

Şi dacă tot am adus aminte de Dan Puric, la lansarea cărţii acestuia, în acest an, la sfârşitul prezentării, cum era şi normal, s-au pus întrebări din sală, iar prima întrebare adresată domnului Puric, a fost : ” Ce părere aveţi de domnul Patapievici?” şi tot acel domn a continuat foarte bine spunând: “Pentru că dumneavoastră domnule Puric existaţi, iar domnul Patapievici fiinţează”. Cam ăsta e adevărul la noi, oamenii de valoare există (în umbră), iar alţii fiinţează(în lumina reflectoarelor).

Străinii ştiu ce oameni de valoare am avut(şi mai avem), nu trebuie să le mai spunem noi. Grav e, şi ei o ştiu, că nu avem ce să le mai zicem pe viitor. Oricum, ei sunt mai îngrijoraţi decât noi.Pentru că îşi dau seama ce înseamnă aşa ceva.

Noi trăim cu speranţa că ne vom salva, deşi nu ne-a spus nimeni că trăim cu ajutorul aparatelor, date şi alea prin donaţie de la străini.

O metafizică a speranţei

De foarte multe ori mi s-a întâmplat, ca atunci când mă aflu în preajma unor oameni simpli, să aud acelaşi răspuns la orice întrebare : ” Trăim cu speranţa”. Uneori primeam acest răspuns şi fără să adresez o întrebare. Mai devreme sau mai târziu ajungi să fii saturat de această circularitate a evenimentelor.

Obosit si hăituit de un sentiment al neputinţei, mă retrag într-o încăpere în care să nu pot fi deranjat de nimeni, decât de cele două instrumente ale mele, o foaie şi un stilou. Când tocmai începeam să revin la sentimente mai bune, mă trezesc cu o doamnă în faţa mea, care se uită lung la mine şi spune :  ” Bună ! mă numesc Speranţa şi aş vrea să discutăm despre situaţia individului X “. Am avut sentimentul că leşinasem. Situaţia individului X m-a deconectat oarecum de la această problemă.

Primul care mi-a venit în minte  a fost Gabriel Marcel, cel care spunea că, nu se poate vorbi de speranţă decât acolo unde intervine tentaţia disperării. “Eu sper” , ca şi compensaţie lirică a dramaticului din om, este înţeleasă ca o încercare de a ieşi din tenebrele bolii, ale servituţii.

Prima impresie e că de fapt sunt aruncat într-o lume care comportă restricţii faţă de acţiunile mele. “Conştiinţa mea devine mai ascuţită într-un grad al integrităţii în care sper să mă regăsesc”.

De obicei atunci când ne referim la disperare conştientizăm într-un procent oarecare şi conceptul de capitulare. Gabriel Marcel ne oferă şi soluţia : “Se poate ca prin acceptarea unui inevitabil să-mi probez mie însumi realitatea mea şi în acelaşi timp să transcend renunţarea, capitularea mea”.

“Suntem în planul iluziei când speranţa se rezumă la [“Eu sper”], la ipostazierea absolută”. Gabriel Marcel subliniează faptul că trebuie să fim atenţi în a nu confunda instinctul de conservare al omului cu acel ataşament profund faţă de eul propriu,şi anume speranţa.

Conservând iluzia nu mai putem gândi speranţa în toate treptele ei, trepte care indică momentele în care luciditatea este cea mai mare. Exemplul pe care îl dă Marcel mi se pare concludent, şi anume,faptul că pentru eroi moartea se prezintă ca şi cum ar intra în calculele lor.

Metafizic, modestia şi umilinţa sunt singurele resorturi ale unei speranţe autentice. Dar, acei oameni de care va aminteam mai sus demonstrează încă o dată că “speranţa în ultimă instanţă este o non-fidelitate”. Acei oameni,care reprezintă subiectul, sunt împotriva identificării speranţei cu autosugestia.

În concluzie, ”eu sper în tine pentru noi amândoi” pare a fi forma autentică a speranţei.

Paradoxul feţei, Emmanuel Levinas

În Totalitate şi Infinit, Emmanuel Levinas prezintă undeva pe la pagina 182 imperativul feţei sau altfel spus momentul fenomenalitatii feţei.

Mă priveşte :

“Expresia feţei exprimă o infinitate de semnificaţii”. Cât de ignorantă este faţa în aproximările sale, de nici nu ştie ce spune. Atunci,de parcă am gasi soluţia, ne îndreptăm către celălalt. Surpriză! Faţa lui ne oferă ceva în plus, dar privită în oglindă e o imagine răsturnată.

Levinas ne avertizează însă că : “o faţă nu spune adevărul despre ceea ce exprimă”.

Chiar ne gândeam că aduce ceva lamuritor, dar se pare că nu.

Şi e şi normal să nu găsim un punct de sprijin, atâta timp cât căutăm cheia chiar în semnificaţia feţei. Celălalt are cheia; iar Levinas ne şi oferă soluţia.Încrederea e principiul de bază. Ea “oferă singurul acces în mod fenomenologic corect la faţa celuilalt”.

Simplu! Mă expun, las din condiţii, nu cer semnificaţii şi aştept. Rezultatul vine imediat. Celălalt se prezintă privirii tale ca şi “faţă către faţă”.

Şi acum? Ce facem? Nimic! Cum aşa? Simplu. Asteptăm ca faţa să pretinda nemurirea . Teoretic are drumul liber. Nu mai exista nici un obstacol din partea noastră.

Insă într-un moment observăm ca faţa joacă acelaşi rol ca şi la început, adică încă se scaldă în aproximările sale. Păi cum aşa? Uite aşa!!!!! Faţa vrea o garanţie, adică ea pretinde în continuare nemurirea, dar dacă nu va reuşi măcar să obţină nemurirea celui care o priveşte.

În final, ” faţa celuilalt îmi impune să cred în propria mea eternitate, ca o nevoie a raţiunii sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, ca o condiţie a hermeneuticii sale infinite”.

Paradoxul unde e???????? Simplu ! Din obişnuiţă credeam că dacă urmăm paşii unei metode şi suntem asemeni unor “debutanţi în filosofie” (Husserl) vom capăta imediat sensuri. Aceasta aduce cele mai multe satisfacţii. Ştiuuu!!!!!!!!!!!

Din nou surpriză !!! Vedem că muncim ca şi nişte sclavi nietzscheeni şi nu avem şi noi nişte sensuri acolo de arătat la “alţii”.

Asta e noutatea cu care vine Levinas. Nunta filosofica fără zestre şi fără cadouri. În lupta cu celălalt eşti plătit la normă. Rezultatul este unul uriaş. Dar de neînteles, pentru că observăm că în jurul nostru  “servieta cu limbajul filosofic” e la braţul tuturora.

Idolul, Jean-Luc Marion

Ceea ce ne asediază automat ne şi obsedează. Aşa se întâmplă şi cu vizibilul, adică cu ceea ce are un orizont. Orbul acceptă să i se-ntâmple orice doar să poată vedea. Aici nu e vorba de alegere, decizie, sau alte opţiuni, ci doar de o rostogolire fără încetare a vizibilului. Ideea e, ca aceasta rostogolire să fie una vizibilă.

Un orb când se face bine poate vedea, dar nu poate privi. De ce? Pentru că el trebuie să discearnă vizibilul de el însuşi, adică să poată distinge în planurile sale profunzimea, lărgimea, delimitarea formelor, focalizarea schimbărilor.

“A privi înseamnă a ne sustrage curgerii nestăvilite a nevăzutului care pretinde să se facă vizibil”.