Habermas la Teheran

Dacă ne aducem bine aminte în anul 2002 Jurgen Habermas vine la Teheran la invitaţia preşedintelui şi a ministrului culturii.

Saturat probabil de interpretările islamiste date sferei publice chiar de tinerii iranieni care nu dădeau semne că ar fi o soluţie pentru viitorul acestei ţări, Habermas vine cu următoarea sugestie: “Societatea trebuie să se elibereze de religiozitate”, tocmai pentru a raţionaliza discursul public.

Susţinut de preşedintele Mohammad Khatami, Habermas începe să aibă succes printre tinerii intelectuali iranieni,iar audienţa mare şi impactul discursurilor sale au făcut în scurt timp ca ideile sale să stea la baza discursului politic,presa afirmând chiar că – inima discursului politic de la Teheran bate prin  ideile lui Habermas.

Unii dintre oamenii de ştiinţă iranieni au fost sceptici în privinţa succesului lui Habermas şi datorită aşa numitei “Western historical experience”. O experienţă neplăcută pentru oamenii de rând care au fost manipulaţi de asemenea idei măreţe precum că privirea ar trebui îndreptată către vest tocmai pentru a mai scoate capul din acea carapace numită religiozitate şi a se îndrepta către sfera publică şi avantajele acesteia în cadrul unui discurs unitar, liber,independent.

În scurt timp, la orice colţ de stradă din Teheran se citea Habermas. Tinerii intelectuali iranieni dădeau impresia că mai e şi altceva pe lumea asta în afara Coranului,şi anume…….Habermas.

 Habermas a văzut acolo ceea ce presupun că ştia deja dinainte de a călca cu piciorul pe pământ iranian,anume faptul că femeia nu are nici un drept acolo, că majoritatea sunt maltratate,abuzate; că tinerilor le sunt spălate creierele în şcoli, facultăţi; că se întâmplă lucruri care nu corespund după nici o logică, chiar şi cu religia lor.

Şi uite aşa în scurt timp Habermas a ajuns să pară cel puţin din exterior,salvatorul unei lumi bolnave de atâta închidere în sine, de atâta marginalizare voită şi de nerecunoaştere a valorilor supreme.

Şi cum iranienii începuseră să fie printre cei mai prolifici bloggeri din lume se părea că nimic nu mai poate fi împiedicat în ceea ce priveşte răspândirea “microbului intelectualităţii”.

Toate acestea au mers foarte bine până în toamna lui 2007 când Habermas nu a mai putut fi sprijinit de preşedinte.

Din 2007 lucrurile păreau să revină la normal pentru iranieni, iar mulţi dintre ei se întrebau deja dacă nu cumva vor suferi încă o dată, adică iar  un foc de paie şi că nimic nu se întâmplă pe bune, ci au fost păcăliţi încă o dată.

Lucrurile au mocnit uşor până în 2009, anul alegerilor. Chiar acum câteva luni în urmă Habermas împreună cu 256 de prieteni, printre care Noam Chomsky, Orhan Pamuk, Hilary Putnam, Mario Vargas Llosa, Nadine Gordimer, au trimis o scrisoare secretarului general al O.N.U. în care cereau examinarea procesului electoral din Iran, stoparea fraudării alegerilor, încetarea tratamentului barbar asupra populaţiei iraniene, desfiinţarea guvernul ilegitim din Iran,etc.

Probabil această scrisoare a fost făcută ca şi consolare la eforturile de odinioară sau ca şi confirmare a faptului că unii oameni militează toată viaţa lor pentru pace,pentru binele omenirii,doar că eforturile lor nu sunt răsplătite întotdeauna aşa cum trebuie.

Habermas deocamdată se identifică cu fotografia de mai sus, dar poate va reuşi prin teoriile sale să schimbe în lumea islamică ceea ce nimeni nu reuşit până acum.

Madame Ceaucescu or Draculette ?!!!

 

 

 

 

 

 

 

 

Sunt doar două din poreclele date Angelei Gheorghiu,controversata soprană care se impune prin frumuseţe şi talent.

Un interviu amplu în “London Telegraph” din care aflăm felul în care a evoluat această femeie prin spectacolele susţinute la cele mai importante opere din lume: Milano,Roma,Viena, Chicago, etc.

Încă o dată se confirmă regula că avem valori, dar care se evidenţiază în afară,tocmai pentru că suntem incapabili să le apreciem măcar corectitudinea cu care se manifestă.

Totuşi suntem realişti faţă de alte vremuri. Am ajuns să-i fugărim noi în afară. Şi asta e un lucru bun. Am ajuns la concluzia că nu putem ajuta în vreun fel şi astfel îi obligăm să plece în lumea lor. Şi satisfacţia acestor gesturi o resimţim atunci când mai auzim şi noi prin ziare,precum London Telegraf,despre unul, despre altul şi ne mândrim tare când citim undeva la începutul unui articol “the romanian……”.E un fel de masturbare, că doar astfel putem cunoaşte plăcerea descoperirii unor valori. Las’ să facă alţii “sex” cu valorile noastre, că noi vrem “să facem dragoste” cu non-valorile altora.

Un articol interesant,deoarece atunci când vorbim despre valori româneşti,vorbim de multe sacrificii,că doar de unde venim noi şi ce etichetă avem trebuie să muncim mult să demonstrăm  că ne încadrăm la centimentru în acel spaţiu al valorilor culturale de pretutindeni.

“”She has no teacher, no coach, no third pair of ears to point out error or failure. “In Romania, I had a brilliant teacher, Mia Barbu. From the age of 14 to 18., she gave me all the important advice: don’t sing too often, don’t sing too loud or too high, and always wait so that you can walk through the front door”".

Фрагмент души

O zi liniştită de toamnă atât de utilă unei plimbări pe marginea râului Volhov necesară dansului sacadat parcă al ideilor lui Anatoliy.

Undeva pe o bancă a parcului din apropierea râului sunetul unui acordeon întregea tabloul animat de paşii repezi ai unor studenţi veniţi acasă,în contrast cu paşii molcomi ai unor pensionari veniţi să admire pescăruşii.

Depinde de unghiul din care priveşti tabloul. Paşii repezi te pot îndrepta către ideea unui oraş activ şi plin de viaţă,dar paşii molcomi ai localnicilor îţi descriu un oraş al sunetului istoric răguşit de atâta frumuseţe.

Oraşul pare un pic bolnav la sfârşit de săptămână atunci când toţi se îndreaptă în grabă către Moscova venind de la Sankt Petersburg, acolo unde muncesc din greu pentru a avea un trai mai bun în capitală.

Veliki Novgorod se clatină în cele două zile din cauza traficului, poate şi pentru faptul că este atât de încărcat de istorie, dar şi pentru că a fost zdruncinat serios în al doilea război mondial atunci când şi-a pierdut din farmec şi din frumuseţe. Pare tare complexat la sfârşit de săptămână dar îşi revine imediat ce liniştea se aşează, parcă la un semn al istoriei, pe fiecare frunză căzută deja pe pământul mut, dar grăitor pentru mulţi  în acelaşi timp . 

Este o operă de artă ?

Aşa se întreabă artistul Dennis Oppenheim de fiecare dată când se îndepărtează de o lucrare de a sa pentru a o analiza. Dacă răspunsul este “Yes” atunci înseamnă că e gata,iar dacă răspunsul este “NO” înseamnă că se va mai lucra la ea ceva timp.

Răspunsuri simple la întrebările incomode ce-i invadează mintea atunci când se apucă de o nouă lucrare.

Afirmă cu tărie că nici o carte din lume nu poate surprinde un anumit moment,o anumită situaţie aşa cum se face printr-o sculptură, desen, pictură, fotografie, arhitectură, etc.

Criticat de studenţii săi că are lucrări feministe, chiar domestice.

Criticat de ceilalţi că îşi forţează norocul prin nonconformismul unor lucrări.

Un artist iubit între cei care roiesc în jurul oricărei forme de artă modernă.

                                                                                         

Dennis pleacă de la ideea că”public art” ţine mai mult de spectrul arhitecturii.

Aici situaţia e diferită faţă de un pictor care se exprimă cum doreşte pe bucata sa de pânză.

Aici trebuie să ţii cont de faptul că te adresezi imediat şi într-un mod cât mai direct publicului .

“Public art is still a frontier, like Alaska”.

Cam 20% din lucrări au succes în “public art” restul sunt respinse de la început,din start. Oamenii nu înţeleg că şi pentru a accepta permanent o lucrare este nevoie de timp. “Sometimes the best work is not accepted because it’s too radical or ambitious—that’s a paradox of public art”.

Provocator ?!!!

“The economist” prezenta un articol în care sănătatea celor din statele lumii a 3-a, în mare parte statele africane, stau sub semnul provocării tinerelor talente în domeniu de către marile companii.

Premiile sunt substantiale: premiul cel mare a fost de 1 milion de dolari, iar ceilalţi pentru a fi ţinuţi sau mai bine zis conectaţi la astfel de “întreceri” au primit şi ei câte 100 de mii de dolari.

Disperarea e mare atunci când faci un concurs în care să premiezi ideile venite din partea unor tineri inteligenţi,creativi care par a deţine cheia problemei omenirii.

Ideile au fost mai mult decât inovatoare: guma de mestecat care detectează, prin contactul cu saliva persoanei, cea mai mică urmă de malarie la om; telefoanele mobile cu microfon care înregistrând strănutul sau tuşitul pot da imediat un verdict în cazul unei posibile pneumonii.

Oricâte vizite ar face “vedeta americană” problema pare din ce în ce mai grea în 2009.

Fundaţia lui Bill Gates a oferit o şansă acelor tineri care vin cu noi provocări în tentativa de a “ucide” microbul african care face ravagii mai ales în rândul copiilor.

Dar imaginea de ansamblu e una tristă care scoate în evidenţă un adevăr dureros: copii din Africa sunt condamnaţi la moarte chiar în faţa noastră în timp ce dăm neputincioşi din umeri chiar şi în 2009.

Concluzia: concursul a avut un câştigător,problema în sine încă nu are un câştigător.

Problema oricărui copil african a pierdut în faţa unei idei care nu se ştie dacă nu cumva va fi şi ea doborâtă de vreun microb în viitorul apropiat.

Pentru această idee a americanilor dau nota 10, dar pentru realitatea la care se raporta ideea mi-e şi frică să mai spun ceva.

 

Între alb şi negru (I)

Fără să vreau am văzut câteva filmuleţe cu târgul de electronice din Japonia şi din nou am avut impresia că mă uit la un film din viitor.

Am trecut de mult timp de perioada în care totul se vedea cenuşiu din ţara noastră în afară. Suntem în beznă totală,iar culoarea preferată a românilor pare a fi negru.

Asiaticii acceptă uşor ceea ce nu e tocmai bine la ei şi pozează într-un alb pur,virgin.

Elevii noştri nu au manuale, nici bani de caiete,iar limba română e încă o limbă grea şi dificilă pentru unii.

Asiaticii vor să bage hârtia electronică în şcoli tocmai pentru că acea hârtie trimite nişte semnale de-a lungul unei reţele de senzori,ceea ce face ca particulele colorate din compoziţie să se mişte şi să ia forma literelor sau imaginilor dorite.

La noi copii pe la ţară încă se mai joacă cu cercul sau cu o bucată de cauciuc(din care beau apă animalele de prin curte), iar asiaticii au prezentat jucăriile care se manifestă în funcţie de starea de spirit a copilului.

Asiaticii promovează tot mai intens automobilele hibrid,iar la noi se duce lumea la muncă o vară întreagă prin străinătate ca să vină cu o maşină care abia are Euro 2, că doar e mai ieftină.

Totul e pe bază de senzori,iar tu nu trebuie să faci nimic pentru că tot ceea ce ţine de electronice şi IT este un pachet mare de informaţii necesare omului de rând.

La noi copii primesc nota 2 la şcoală la disciplina T.I.C. (tehnologia informaţiei şi comunicării) tocmai pentru că nu ştiu să utilizeze calculatorul în cele mai banale aplicaţii,iar asiaticii îşi învaţă copii ca din câteva click-uri să-şi pornească aparatul cu microunde,să-şi regleze temperatura camerei, să-şi pornească alarma de la apartament, etc,etc (totul doar din faţa unui simplu laptop).

Va continua…………….

Tom Gallagher – “Furtul unei natiuni”

E o carte care merită citită, dar care are dezavantajul de a nu fi percepută întocmai bine tocmai pentru că în urma informaţiilor primite majoritatea cititorilor se grăbesc să facă o analiză la cald asupra situaţiei prezentate.

E o carte care îmi dă impresia că vine ca o mănuşă pe creierul românului, adică informaţia oferită de Tom Gallagher este un deliciu pentru “spiritul critic” al românului.

Nu vreau să dau lecţii nimănui, deci mă voi încadra şi eu în aceeaşi categorie a celor care au citit-o şi care se revoltă vorbind singuri prin casă.

Îmi aduc aminte că la un moment dat România e asemănată, ca şi mentalitate ca şi mod de manifestare, etc. cu Angola, iar faptul că suntem europeni e doar pe hârtie că în rest……..

Aşadar nu voi comenta mai multe, ci îmi voi activa spiritul critic de român simplu printr-o nesemnificativă imagine care explică mai multe şi mai bine decât o pot face eu, ceea ce a vrut să scoată în evidenţă Tom Gallagher.